Prea destept pentru binele lui

Cred ca cel mai mare dusman al lui David de cand a inceput sa patruleze este scara. Il atrage ca un magnet, ne plimba pe scari de 100 de ori pe zi. Asa ca, mi-am rugat sotul sa produca niste portite: una sus si una jos. Si le-a produs. Singur singurel. In comert cica sunt la 100 lei, dar noi nu am reusit sa gasim decat de la 250 lei in sus. Si mi se pare mult prea mult pentru o portita asa banala. Asa ca s-a descurcat singur (rezultatul in imaginea din stanga; mie mi se pare ca arata foarte bine, o vom da cu bait iar costul total, pentru amandoua, a fost de 40 lei si munca lui – priceless).

Mare fericire pe capul meu pentru ca demult imi doream sa pot sa fac diverse treburi fara teama ca el o va lua pe scari (are obiceiul sa le urce singur).

Feciorului meu … nu i-a convenit, normal. S-a prins care e smenul cu ele atunci cand, la parter, a vrut sa urce. Trage de portita, degeaba. O zguduie, degeaba. Se prinde cu mainile de o bara de la balustrada si da din poponet, degeaba. Urla … degeaba. Intr-un final, vine la mine, ma ia de genunchi, zambeste frumos, ma ia de mana si ma duce la scara.

Urcam, ajungem sus, il pun jos, inchid portita, se prinde care e treaba si cu asta. Asa ca mai urla putin.

Intr-un final, ne intoarcem jos, il las sa urle si ma apuc sa spal vasele. Eram foarte linistita ca pe scari nu are cum sa o ia, chestii ascutite nu are la indemana, colturile periculoase sunt protejate, nu are ce sa pateasca.

Dupa cateva minute, ma uit dupa el si ce credeti ca facea inventivul de fii-miu?

Era catarat pe a doua treapta a scarii, dar pe lateral, in afara balustradei. S-a agatat cu mainile de barele mai subtiri si s-a catarat pe muchia scarii. Si incepuse sa urce scara asa. Incercati voi sa ii explicati ca urcatul pe scara, singur, la 1,3 ani dauneaza grav si sigur sanatatii.

 

Ma intorc la serviciu

Si am avut destul timp sa procesez ideea. Si chiar imi pare bine. Serviciul imi place, o sa ma imbrac iar frumos, o sa ma machiez, o sa port si alte conversatii, o sa fac tot felul de lucruri misto. De David oricum o sa imi fie dor, fie ca ma intorc acum, fie ca as astepta pana face el doi ani.

Problema este insa ca in seara asta nu am avut somn.

Si tot stand in pat si gandindu-ma, mi-am dat seama ca el o sa ma strige si o sa ma caute si nu ma va gasi. Si credeti-ma, o sa ma strige si o sa ma caute.

Iar cand va plange, eu nu o sa mai apar sa il iau in brate si sa ii cant „Noi suntem piticii”.

Si nu o sa mai udam plantele impreuna la pranz, asa cum ne-am obisnuit si nici plimbarea zilnica nu o vom mai face pana la vara cand o sa il scot in parc la 7. Si cand va avea chef de tandreturi, va trebui sa astepte pana cand voi reveni eu de la serviciu.

Cel mai grav este insa ca ma va cauta si nu ma va gasi, ca va plange si nu il voi linisti. Ca are doar 1 an si 3 luni, ca a stat cu mine in fiecare zi, ca eu sunt cel mai stabil element din lumea lui micuta si ca toate astea se vor schimba.

Cum sa ii explic eu ca e un lucru bun pentru noi ca ma intorc la serviciu? Ca nu il abandonez? Ca il iubesc si daca nu voi mai fi cu el toata ziua?

Oooff … devin o smiorcaita. Sper sa treaca mai repede perioada asta ca sa ne obisnuim toti cu noua situatie.

Ne dau caninii

Si ne doare … pe amandoi.

Piticot nu a avut niciodata probleme cu dintii. Asa obisnuiam sa spun si eram fericita.

Pana la masele. I-au iesit 4 in acelasi timp. Numai ca procesul asta a durat 3 saptamani. Iar in aceste 3 saptamani, intre 1 si 5 dimineata, am stat cu el pe perna, incercand sa il calmez si sa il adorm.

Acum, vad ca o luam de la capat, cu caninii. Doar ca acum pare a fi mai rau. Aseara, a dormit de la 8 la 9, pe urma mi-a luat 3 ore ca sa il adorm la loc. Dupa care s-a trezit la 1. Si la 2. Si la 3. Dupa care a adormit la 5.15. Iar eu la 6. M-au trezit maraiturile lui la 7. Un SMS la 8 si copilul la 8.30.

Acum este 22.40 si s-a trezit de doua ori. Mi-e frica sa ma mai culc. Mai bine stau pe net si ma uit la True Blood si One Tree Hill.

Noapte buna!

Caldura-bat-o vina

David s-a umplut de bube. Multe bube si bubite si pete rosii. De la caldura cica.

Desi nu plange, nu zice nimic, banuiesc eu ca il deranjeaza, pentru ca de doua zile nu doarme. Adica de doua zile, sunt la program intensiv de slabire. Cred ca nu a uitat cand mami ii promitea lui Ale ca va fi o diva cand se intoarce la serviciu si s-a gandit ca daca nu face el ceva mai repede, mami nu va deveni o diva (diva = minus x kile, nu spunem cate ca e rusine).

Si ce face? Misuna toata ziua, patruleaza prin casa, ia tot ce nimereste in gura si nu o lasa pe mami sa respire. Acum, de exemplu, e la picoarele mele, ocupat cu un bidon de 5 litri de apa plata.

Odihna inseamna 10 minute in leagan, cu muzica italiana de la youtube. Atunci inchide ochii, dar cum il mut in patut, cum se trezeste si e iar fresh.

Tare as vrea si eu putin din energia lui ca sa nu mai umblu dupa el ca o curca lesinata.

Atentie: Conduc prin Bucuresti!

Pana nu demult, ma laudam cu stilul meu de sofat. Nici prea bagacios, nici ca de testoasa, aveam mici veleitati de olteanca artagoasa, dar pana una alta, in 5 ani nu am lovit masina. Eram, de obicei, calma, relaxata, ascultam muzica de babe (adica de prin anii 50), fredonam, era minunat.

Pana acum 7 luni si jumatate cand a aparut David si s-a dus orice urma din relatia deosebita pe care o aveam cu Loganelul meu. Acum sunt bagata in priza: pune copilul in scaun, leaga-i centurile, linisteste-l ca deja urla, pune geanta langa scaunul lui, da-i jucariile, pregateste jucariile de criza, urca in masina, mergi repede ca uite-l cum se inroseste de la atata chirait.

Da, nu suport sa il aud urland.

Si asa au aparut trei accidente, de gravitate crescanda. Primele doua au fost in aceeasi zi. Mai intai am pupat o Dacie mai veche cand eram intr-o coada. Eram preocupata cu David care urla si nu mi-am dat seama ca am ridicat piciorul de pe frana si ca masina face pasi. Doar am atins masina din fata (norocul meu ca inainte cu 1 minut o lasasem sa se bage in fata mea :P), ne-am salutat si ne-am vazut de drum.

A doua oara, cateva ore mai tarziu, s-a intamplat o chestie mai incurcata in care nu sunt chiar sigura ca a fost vina mea. Unul s-a bagat in fata mea fix cand eu plecam de pe loc, uitandu-ma in stanga sa nu fie vreun pieton ratacit. El s-a bagat, eu am fost cu ochii in alta parte. In masina lui (ultimul tip de Mazda), s-a vazut o mica busitura, Loganul meu s-a zgariat un pic. Copilul era prezent, ca de obicei urla.

A treia oara, adica luni, m-a inghesuit un autobuz in rond la Piata Delfinilor, m-am speriat asa de tare ca m-am dus intr-un tramvai. Da, stiu, ar fi trebuit sa pun frana si sa opresc. Copilul nu era de data asta. M-am „alintat” pe langa tramvaiul ala pana mi-am subtiat masina de tot, iar acum trebuie inlocuite aripile, portierele si oglinda de pe partea stanga.

Bineinteles ca accidentul asta trebuia sa se intample tocmai acum cand ne mutam. Rata la Casco va creste, amenda si puncte am primit, vom sta fara masina nu se stie cat (oare Allianzul o baga viteza cand e vorba de platit?) iar mie mi-e frica de accidentul numarul 4 ca vad ca fac boacane tot mai mari.

Pana una alta, daca vedeti un Logan albastru cu partea stanga busita (ca nu o duc acum in service), condus de o mamica agitata, incetiniti si pastrati distanta ca nu se stie cat de tare tipa David.

Aventura primei zile acasa

Cred ca fiecare parinte face pregatiri speciale pentru ziua deosebita in care isi aduce odorul acasa de la spital. Nici noi nu am facut exceptie. Dupa doua zile in spital, eram gata si nerabdatori sa il aducem pe David acasa.

Patutul era pregatit, cu asternuturile si aparatorile dupa care am umblat o luna pana sa ne hotaram, jucariile si caruselul la rang de cinste. Nasii erau cu noi, platouri cu mancare, sampanie si tot tacamul pentru o mini-petrecere … doar sarbatoream sosirea puiului.

In momentul in care am ajuns acasa insa, pe la ora 17.00, a inceput nebunia. Copilul a inceput subit sa urle … si urla frate, nu se incurca. Mami, adica eu, mai mult decat emotionata. Abia am reusit sa ii dau jos hainutele de drum, era sa ajung sa i le scot cu foarfeca, in asa hal ma incurcam in ele. In fine, l-am schimbat, l-am hranit, acum ma asteptam ca el sa doarma (da, toti imi spusesera ca la inceput, copilul doar doarme si mananca si … cam atat) iar noi sa ne retragem in living sa sarbatorim. Citește mai mult din acest articol

%d blogeri au apreciat asta: